Pareri Razlete: Scufita rosie se reinventeaza

Toamna îşi intrase abrupt în drepturi. De trei zile burniţa mărunt, iar frigul îi intra în oase. Pantofii ei de birou nu reuşeau să facă faţă cu succes bălţilor ce tocmai se formaseră în oraşul cenuşiu. Înjură în gând strângându-şi haina. Tocmai acum trebuise să îi se strice maşina şi deştepţii de la service i-au zis că va fi gata abia săptămâna viitoare. Acum şi bunicuţa vroia să treacă pe la ea şi locuia tocmai în capătul celălalt al oraşului. „Ce o mai fi vrând?, probabil că iar i s-a năzărit că vecina de la 3 vrea să o otrăvească.” Şi ea numai de asta nu avea timp şi chef, mai ales că ajunsese într-un punct mort cu proiectul şi termenul limită era mâine. Acum, va trebui să lucreze iar toată noaptea. Deşi capul îi vâjâia de proiecte şi planuri, grăbi pasul, poate aşa reuşea să ajungă mai repede, dar ideea nu se dovedi a fi tocmai inspirată. Trotuarele din oraşul cenuşiu nu erau pentru mers cu pantofi cu toc, căci călcă strâmb pe una din pavelele gri şi simţi o durere acută în gleznă.

„Minunat, fix asta îmi mai lipsea” şi înjură din nou în gând în timp ce încerca să evalueze situaţia. Mai bine ar fi chemat un taxi, dar nu tâmpitul ăla de doctor masochist îi recomandase mişcare în aer liber. „Şi acum ce fac?”, gândi furioasă pe toţi şi pe toate.

Claxonul ascuţit ce se auzi în spatele ei o făcu să se întoarcă fulgerător. Întâi observă motorul de viteză pe şaua căruia stătea cocoţat el, Lupul cel rău. „Singurică, singurică?” se auzi o voce piţigăiată. Scufiţa se întoarse dezgustată. Nu îi plăceau deloc tipul ăsta de abordări de mahala. Până la urmă era o fiinţă cu sentimente, nu o păpuşă de plastic fără minte. Dar, strategia ei de a-l ignora nu dădea deloc roade. Lupul cel rău părea pus pe fapte mari şi ea era singurică în mijlocul trotuarului incapabilă să se mişte. „Bun, şi acum oare cum v-a scăpa de ăsta?”

„Ha, ha, ha, azi când am ieşit să vânez o căprioară nu m-am gândit că o să întâlnesc aşa o scufiţă numai bună!”, hohoti el. „Hai că te duc eu unde ai nevoie, întâi la mine acasă şi apoi mai vedem dacă meriţi!”, rânji Lupul cel Rău.

Speriată, Scufiţa noastră chiar nu ştia ce să mai facă... îi venea să plângă de nervi şi nici nu prea ştia cum să evite o situaţie neplăcută, când auzi o voce guturală „Hei, las-o în pace, domnişoara e cu mine”. Nu apucă să se întoarcă, că fu învăluită de mirosul plin de farmec al deodorantului Gerovital H3 Men şi, uitând cu totul de Lupul cel Rău, se lăsă învăluită şi prinsă în mrejele salvatorului ei. Se întoarse încet, destul de prudentă şi îl văzu pe el, înalt, brunet, sportiv, emanând siguranţă prin toţi porii. Uită complet de Lupul cel Rău, care se făcu oricum nevăzut, ambalând puternic motorul.

„Bună, mi se părea mie că nu eşti într-o situaţie tocmai confortabilă. Eu sunt Vânătorul cel Bun şi ocupaţia mea de bază este să salvez domnişoare aflate în pericol”, zise el zâmbind şi Scufiţa noastră se topi toată.

„Oraşul e o junglă şi fără tine nu cred că aş fi reuşit să scap de Lupul cel Rău. Mă bucur că un vânător se ocupă cu salvarea...” îngăimă Scufiţa topită toată.

„Te pot însoţi dacă vrei? Nu aş vrea să mai dai iar ochii cu Lupul cel Rău”

Scufiţa aprobă printr-o înclinare uşoară a capului şi flutură din gene. Ar fi vrut ca el să meargă cu ea şi pe lună. Uită complet de durere şi de vremea mohorâtă de afară. Când a plecat de la birou, nici nu şi-ar fi închipui că v-a ajunge să îl cunoască pe Vânătorul cel Bun, acel specimen de faună urbană, atât de drăguţ şi de îngrijit. Ah! Şi miroasea atât de bine.