Depresia in sarcina si dupa nastere

Sursă foto

Tot timpul am considerat depresia un moft şi nu o boală. Da, înţeleg, este o boală, am citit şi eu păreri şi studii pe tema asta, dar tot timpul am considerat că e ceva ce apare când ai prea mult timp liber să te gândeşti la tâmpenii. Când eşti ocupat până peste urechi şi nu îţi rămâne nici timp de somn, de unde să mai ai minute, ore, zile în care să te gândeşti la viaţa de rahat pe care o duci? Apoi, am aflat că şi oboseala e un factor. Deh, boala asta e o multitudine de factori care adunaţi duc la adâncirea într-o groapă neagră din care simţi că nu mai ieşi.

Percepţia mea asupra bolii s-a modificat în momentul în care am rămas gravidă, pentru că atunci s-a declanşat şi la mine o depresie destul de rea. Pe parcursul celor 9 luni, toate emoţiile au dat năvală şi cele negative s-au agravat. Plângeam efectiv din orice, nu eram capabilă să exprim 2 cuvinte fără să dau în plâns, indiferent de tematica discuţiei. Şi nu, nu am cerut ajutor din păcate. M-am adâncit în muncă şi am sperat să treacă. Soţul era disperat, pentru că putea nici măcar să deschidă gura că se lăsa cu bocete, urlete şi ţipete. A încercat pe cât a putut să mă înţeleagă şi mă mir că am trecut de cele 9 luni cu bine. 

Partea proastă e că nici după naştere nu mi-am revenit... Când am văzut boţul mic de carne de la mine din braţe am început să mă întreb dacă mă voi descurca. Dacă fac ceva şi o să îl rănesc că e atât de mic şi de fragil. La cursurile din spital unde m-au învăţat cum să-l spăl, am plâns în continuu. Asistentele au încercat să mă liniştească, dar nu a fost chip.

Nici acasă când am ajuns nu m-am liniştit. Eram tot timpul cu ochii în 4 şi dacă mi se părea că cel mic respiră mai nu ştiu cum, imediat începeam să bocesc. Alăptatul a fost un chin şi mai mare. Bebe nu reuşea să sugă cum trebuie, pe mine mă apuca imediat plânsul şi începea şi bebe să urle. Starea mea i se transmitea şi lui. Primele 6 luni au fost un coşmar şi singurul noroc în toată treaba asta a fost tati care m-a îmbărbătat, s-a descurcat cam singur cu băiţa, cu desfundatul nasului, cu schimbatul scutecelor etc. că mie îmi era frică să şi pun mâna pe copil că dacă păţeşte ceva. Când s-a înecat prima dată, am rămas paralizată şi tot ce am putut să fac a fost să strig după mama care a venit repede şi l-a luat şi copilul şi-a revenit. A urmat apoi o tură de plîns de săraca mama nu ştia pe cine să liniştească prima data, pe mine sau pe copil.

Eu am avut mare noroc de ajutor şi de oameni înţelegători în jurul meu care au părut că pricep prin ce trec şi m-au susţinut şi m-au ajutat. A trecut 1 an şi starea mea de spirit este în regulă. Nu m-am panicat nici când bebe a dat cu capul de colţul patului şi a făcut ditamai cucuiul. Am zis asta e, copii se mai lovesc şi am trecut peste moment. Dar vă dau un sfat, de care puteţi ţine cont sau nu: dacă aveţi asemenea stări cereţi ajutor... căci lucrurile se pot agrava.

Labels: